Duminica am participat la o cursa de ciclism care, pentru mine, este un fel de Raliul Sibiului. Greu, dar frumos. Istovitor si plin de capcane, dar care te face sa te simti invingator chiar si daca ai trecut linia de sosire. Dupa gafa (a se citi prostia) monumentala pe care am facut-o la cursa de la Calarasi de anul trecut, atunci cand am generat o cadere in pluton, un prim obiectiv era sa nu ma mai tavalesc si, mai mult decat atat, sa nu mai provoc vreun carambol. Poate d-asta am fost o idee mai rezervat pe segmentul de dupa start cand se fugea ca la razboi, uneori cu peste 55km/h pe plat.

Nu vreau s-o lungesc prea mult pentru ca doar amintindu-mi ma ia iar durerea de picioare si mi se gripeaza plamanii. Traseul a fost de tip bucla care insuma 109km, dintre care cele 5 urcari insemnau 15km de superinta. Daca mai pun la socoteala si cei 7-8 km pe fiecare bucla cu vant de fata, tabloul e complet. Una peste alta, am reusit sa urc de 5 ori ‘peretele’ care duce la Crama Seciu, iar pe coborare m-am delectat cu viteza care-mi flutura pe sub casca. Viteza maxima pe care am atins-o a fost de 71.1km/h, insa nu de putine ori m-am gandit cat de usturator ar fi sa cad iar.

Ca rezultat sportiv, ce sa zic, a fost unul mediocru, in sensul ca din cauza celor 4-5 kg adaugate peste iarna ma cam sufocam pe urcare. Iar daca ma intreaba cineva pe ce loc am venit, raspunsul e simplu – pe 4 la fete, cu toate ca intre mine si fata de pe locul 3, simpatica Adriana Ceausescu, mai erau vreo 20 de baieti 🙂 Ma rog, la un moment dat ramanand singur cuc si cu vant de fata care ma facea sa nu inaintez cu mai mult de 22-23km/h am avut timp sa remarc cursele astea si dintr-un alt unghi. Peisaj superb, dar plin de gunoaie, unele mutate dintr-o parte intr-alta. Si de la asta, cu putinul sange care-mi mai ramasese-n creier, caci restul era in picioare si plamani, m-am intrebat care este diferenta dintre mitocanul care vine ‘noaptea ca hotii’ si arunca saci de gunoaie sau resturi de constructie si unii dintre noi care-si arunca la sant ambalajul batonului sau gelului. Niciuna, clar! Si mitocanul de peste noapte are o explicatie imbatabila, dar si ciclistul are una si mai si. Gestul si efectul e acelasi.

Am avut ocazia sa alerg la Marathon des Templiers in Franta, anul trecut. In cei 42km parcursi de la start pana la sosire, dupa cei peste 5000 de participanti, cred ca am remarcat maxim 5, da CINCI, ambalaje. Procentajul fiind atat de mic, il poti pune chiar pe seama neatentiei, desi nici asta nu e scuza. In schimb, la Seciu, dupa vreo 350 ciclisti, am putut sa-mi fac o idee clara asupra tipurilor de ‘intaritoare’ pe care le-au consumat. Ce pot sa zic, RUSINE noua! Si zic NOUA pentru ca si eu fac parte din aceasta comunitate, chiar daca am un buzunar special pentru ambalajele batoanelor sau gelurilor pe care le-am mancat. Dar dupa ce trece plutonul printr-un sat, omul ma va baga si pe mine sau pe tine in aceeasi ‘galeata’.

Trecand mai departe de aceasta mitocanie balcanica, trebuie sa mai subliniez ceva – singura masina oficiala, dar absolut singura in care se purta centura de siguranta era cea a lui Mugurel Pirscoveanu, binecunoscutul inginer de la Rm. Valcea. Inclusiv dom’ Primar, acest Dandy von Boldesti-Scaieni care-si flutura pletele din decapotabila sa printre ciclisti nu auzise de ABC-ul soferului, adica montarea centurii de siguranta. De la arbitrii si oficialii ‘old style’ ce pretentii sa ai… Pe vremuri centura era un moft capitalist. Sa ne amintim ce amenda s-a luat anul trecut in Turul Frantei pentru ca oficialii cursei au vazut filmarea onboard a unei echipe, iar pasagerul nu purta centura de siguranta. Iar in Turul Frantei, circulatia este inchisa! La Seciu, circulatia a fost doar partial restrictionata.

Inca una si plec… Mi s-a parut de-a dreptul impardonabil ca unii dintre ciclistii de la tura scurta au decis sa plece acasa in rasparul cursei, desi era un drum de degajare pe care se putea merge civilizat inapoi acasa, fara a incurca pe nimeni. Pai cum nu-ti crapa obrazul de rusine ca tu cobori cu masina, iar de jos vine Dani Crista, invingatorul cursei. Unde e respectul? Anul trecut si eu am plecat imediat dupa ce am terminat tura scurta, dar la o simpla consultare a Google Maps se putea vedea ca exista alternativa.

Ca sa inchei pozitiv, ii multumesc concurentului 434 care vazandu-ma istovit si semi-la-plimbare pe portiunea cu vant de fata zice – hai, omule, baga-te-n spate ca te duc io. Multumesc, ii zic si vreo 8km am stat la plasa lui, in timp ce ma intreba daca e ok ritmul, daca vreau mai tare sau mai incet… Apoi, cand a inceput ultima urcare, mai odihnit fiind, simteam ca i-o iau inainte si am zis sa-l astept ca sa trecem impreuna linia de sosire. Mai aveam 3km. N-a fost chip sa ma inteleg cu el 🙂 Du-te, omule, fa-ti ritmul, nu sta dupa mine! Nu-mi venea sa plec, ma simteam ca un las care-si tradeaza coechipierul. N-am scapat de gura lui 🙂 Asa ca, ce vreau sa zic cu asta, exista si oameni cu fair play si notiuni profunde despre ceea ce inseamna, de fapt, sportul pentru amatori. Jos palaria!

Drumuri bune si sigure!

Alex.

FOTO: Ilieana B. Voiculescu – Daniel Crista, in drumul catre victorie.

 

 


Related posts: